Moartea este atat de sumbra si urata. Ii vezi chipul schimonosit doar cand intra in casa familiei tale, aproape de tine si de cei dragi tie, provocandu-le durere. Si totusi, in tot acest vartej negru, se intrevede o licarire de lumina. Ca in orice suferinta care te inalta pe un nivel mai inalt de constiinta. Caci acesta este rodul oricarei grele incercari. De a-ti ridica sufletul mai sus cu o treapta, de-a te apropia cu un pas mai mult de Dumnezeu. Uneori e nevoie sa cazi cat de jos poti in adancuri, doar pentru te ridica cu mult mai sus decat te aflai inainte. Nu degeaba se spune ca trebuie sa treci prin focurile Iadului pentru a patrunde pe portile Raiului. E doar o metafora a Existentei, a trecerii prin viata pe acest Pamant, pentru a evolua. Iar licarirea aceia de lumina, in toata aceasta suferinta pricinuita de moartea unui suflet drag, te aduce mai aproape de familie. Te face sa te iubesti mai cu patos, sa o spui si sa o areti, sa-ti iei mama sa o tii strans la piept, asa cum nu ai mai tinut-o poate pana atunci. Da, moartea e urata, dar iata ca poate apropia oamenii care se iubesc, unul de altul, si ii face sa-si arunce carapacele in care traiau pana atunci, carapacele formate de-a lungul veacurilor din cauza societatii.
Mi-au trebuit mai mult de doua decenii sa inteleg ca cel mai important lucru lumesc in viata aceasta este familia. Am inteles atunci ca prietenii, relatiile, totul pleaca precum vine, azi esti tot universul cuiva, maine nu mai esti nimic. Ca daca azi si-ar petrece fiecare secunda din timpul lor cu tine, maine isi schimba cursul vietii si uita sa-ti dea o vorba de bine la vreme de anaghie. Am inteles atunci, stand si privind in jurul meu, ca toate prieteniile, toata fuga asta dupa oameni, toata bataia aceasta de cap pentru a-i impresiona, de a alerga de la o intalire la alta in oras, e doar o fuga de singuratate. Din frica de a nu ramane singur te lupti sa intreti relatii, din frica de singuratate, care e o frica a mortii. Desigur, Universul m-a rasplatit cu cateva prietenii sincere, unele mai lungi de un deceniu, pentru care ma simt recunoscatoare si binecuvantata totodata, pentru ca nimeni nu te poate asculta si vindeca sufleteste cu vorbe bune si alese ca un prieten adevarat.
Iar apoi am descoperit solitudinea. Solitudinea care e o binecuvantare, din timp in timp. Singuratatea are ceva sumbru, e tristete, solitudinea e pace beatifica, e mijlocul prin care te dezvalui tu pe tine, eul tau frumos si divin iese la suprafata, "Cunoaste-te pe tine insuti", cum spune frontispiciul templului lui Apollo de la Delphi inca din antichitate. Solitudinea e intalnirea ta cu Dumnezeu. Si stand in solitudine, in mijlocul naturii, am invatat ca poti sa inveti atat de multe...
Am invatat de la copac sa ma inclin odata cu vantul, nu sa-i stau impotriva, sa accept ceea ce-mi aduce viata in cale, fara sa mai lupt contra curentului si sa-mi pun intrebarea "de ce", pentru ca nimic nu e coincidenta si totul are un sens care iti va fi dezvaluit la momentul potrivit.
Am invatat de la nor cum sa fiu libera, sa plutesc linistita prin Existenta, fara nici un tel, fara sa am un plan exact incotro ma indrept si unde ma voi duce, pentru ca totul sta in fericirea clipei de acum, in bucuria calatoriei in aceasta dimensiune si in ceea ce te invata si cum te transforma. Am invatat de la nor ca si daca ii vine aproape un nor negru aducator de ploaie, el poate sa-si continue drumul calm, intrepatruns de raze de soare, fara a se alatura furtunii. Am invatat de la cer ca oricati nori cu furtuna are in jur el ramane mereu linistit si senin, asteptand sa plece norii cei cenusii.
Am invatat de la rau ca totul curge, ca totul se schimba, indiferent de cat de mult te lupti sa tii ceva in viata ta. Stateam, ma uitam si vedeam cum apa curge mereu, mereu, si cu toate acestea, ea exista mereu, fiind intotdeauna si in orice clipa una si aceiasi, fiind totusi in fiecare clipa o alta apa. Am invatat de la rau ca desi esti tot acelasi in esenta, te schimbi atat de mult in timp. Ca maine esti complet altul decat cel care care erai ieri. Si astfel am mai invatat ca binele si raul nu sunt delimitate exact, ci se intrepatrund, ca nu exista om bun si om rau, ca-n fiecare om rau exista un sfant si in fiecare om bun un hot. Iar oamenii isi vor forma propria lor realitate despre tine, care intr-o secunda se poate schimba, iar imaginile acestea doua n-au nici una vreo urma de adevar absolut. Am invatat de la rau ca timpul nu exista, ca raul este pretutindeni in acelasi timp, ca pentru el totul e prezentul, ceea ce e aici si acum, iar regetele trecutului si temerile viitorului nu-si au rostul. Am invatat de la rau ca nu trebuie sa iti para rau de greselile facute si nu trebuie sa ai regrete, pentru ca fiecare greseala, fiecare deviere de la cursul apei, te face sa realizezi anumite lucruri pentru a putea mai apoi sa curgi lin si drept. Am invatat de la rau ca e bine sa tinzi spre adancuri, sa te afunzi, sa cauti profunzimea. Caci adancindu-te in profunzimea ta vei da de liniste si pace, indiferent de valurile sortii de la suprafata. Am invatat de la stele ca trebuie doar sa ai rabdare, ca oricat ti-ar fi sufletul de greu, intotdeauna va veni o alta noapte, in care vei straluci din nou, mereu!
Natura m-a invatat ca nimic nu e efemer, ca nimic ce e cu adevarat important nu trece, doar se schimba, nimic nu dispare, doar se transforma. De la toate am invatat ca iubirea este totul. Iar virtutile ei, rabdarea, smerenia, respectul, iertarea, recunostinta sunt cele mai de pret valori nemuritoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu